Invatmantul superior medical si farmaceutic din Bucuresti dateaza de mai bine de un secol si isi are originile in eforturile lui Carol Davila, medic roman de origine franceza, care, in colaborare cu Nicolae Kretzulescu a pus a infiintat, in 1857 Scoala nationala de medicina si farmacie. Cu toate greutatile intampinate, Scoala nationala de medicina si farmacie s-a dezvoltat treptat, si la 12 noiembrie 1869, s-a transformat in Facultatea de Medicina din Bucuresti, facultate compusa in acele timpuri din opt catedre intre care sio catedra de Igiena, medicina legala si toxicologie.

Germenii sanatatii publice, legati initial de Igiena Publica, Politia si Administratia Sanitara, apar din initiativa lui I. Felix iar variabila sociala in determinarea starii de sanatate din initiativa lui Stefan St. Stanca, cu 70-80 de ani inainte de conturarea medicinii sociale ca disciplina stiintifica cu statut academic.

In 1942, ca urmare a demersurilor facute de Gheorghe Banu, ia fiinta prima catedra de medicina sociala din Romania, la Bucuresti. In tot acest interval de timp, igiena si sanatatea publica au fost ilustrate de personalitati stiintifice de prima marime ale medicinii romanesti ca V. Sion, I. Moldovan, I. Cantacuzino, D. Mezincescu, S. Manuila, P. Rimneantu si altii.
Istoria invatamantului de sanatate publica in cei peste 100 de ani de existenta, are cateva caracteristici importante.

Astfel, aparitia sa a fost legata de nevoia sociala, iar dezvoltarea sa imputabila progreselor facute in stiintele medicale si sociale. Medicina sociala a fost de la debuturile sale legate de practica. De altfel, aparitia formala a invatamantului universitar a fost ulterioara infiintarii institutelor de igiena si sanatate publica, in 1927, la Bucuresti (D. Mezincescu) si in 1930, la Cluj (I. Moldovan). Sanatatea publica s-a dezvoltat ca disciplina stiintifica pe masura ce a capatat importanta microbiologia, chimia sanitara si epidemiologia si s-a diversificat igiena. De altfel, sefii catedrelor de la Bucuresti, Cluj si Iasi au functionat o anumita perioada de timp si ca directori ai institutelor respective.

Preocuparile sociale si comunitare au dominat invatamantul universitar, iar problemele critice ale sanatatii din mediul rural au facut sa apara o literatura bogata in acest domeniu la Bucuresti si Iasi (Gh. Banu, Th. Ilea, P. Pruteanu), au determinat nasterea Institutului de Asistenta Sociala de sub conducerea Veturiei Manuila, institutia surorilor de ocrotire si plasele model initiate de scoala de la Cluj, precum si imaginarea unor forme organizatorice noi, in asistenta ambulatorie la Bucuresti, capabile sa sustina actiunile preventive si invatamantul practic al stagiarilor in dispensare comasate de medicina generala si policlinici cu stationar de diagnostic.

Experienta a inspirat invatamantul, iar cunostintele stiintifice au alimentat innoirile practicii in toate centrele universitare. La Cluj, Bucuresti si Iasi, conducatorii catedrelor de sanatate publica au indeplinit functii importante in administratia sanitara locala sau centrala ca directori, secretari generali sau ministri, acestea fiind adevarate laboratoare ale specialitatii.

Pregatirii medicale de baza i s-au adaugat forme variate de specializare si perfectionare sau de invatamant aprofundat prin doctorat si cursuri de master la Bucuresti si Cluj. In aceste centre universitare sefii catedrelor au condus invatamantul universitar sau postuniversitar, ca decani sau prorectori, punandu-si amprenta personalitatii lor asupra organizarii continutului si promovarii metodelor pedagogice moderne.
Problemele grave ale sanatatii au solicitat si atentia universitatilor care s-au implicat in programele nationale de control a unor boli transmisibile, ale unora netransmisibile cu extindere in masa, ale reducerii mortalitatii infantile sau ale promovarii sanatatii reproducerii.

In acest cadru se plaseaza si participarea cadrelor didactice de la Bucuresti dupa 1990 in procesul nou si dificil al reformei sistemului de ingrijiri din Romania. Aceasta schimbare a creat necesitati noi in domeniul cercetarii – dezvoltarii si asistentei tehnice, nevoie resimtita si astazi. Astfel se explica aparitia Institutului National pentru Servicii de Sanatate si Management in 1991, incadrat initial cu cateva cadre didactice cu activitate partiala si care, desi functioneaza in prezent fara cadre didactice titularizate, desfasoara o bogata activitate in domeniul asistentei tehnice si formarii profesionale postuniversitare, dispunand de multi specialisti tineri formati in tara si strainatate. Aparitia Institutului de Management al Serviciilor de Sanatate a facut posibila dezvoltarea personalului didactic si nedidactic in multe discipline noi ale managementului sanatatii publice si serviciilor de sanatate.
Separarea celor doua componente ale sanatatii publice moderne in doua institute independente, nu a fost benefica nici celor doua institutii ale Ministerului Sanatatii si nici invatamantului medical de baza si postuniversitar. Probabil ca situatia actuala impune o analiza cu o solutie organizatorica moderna si eficienta si mai ales un suport in resurse umane si financiare din partea celor 2 ministere. Experienta a dovedit ca legatura inexplicabila existenta-multa vreme-dintre invatamant si cercetare a fost benefica atat institutelor de igiena cat si catedrelor, in activitatea lor academica.

Resursele umane rare de care dispun catedrele de sanatate publica astazi s-au dovedit insuficiente pentru a raspunde atat cerintelor dezvoltarii socio-medicale cat si pentru propria lor dezvoltare stiintifica.
Invatamantul de medicina sociala a inceput in urma cu 60 de ani la Bucuresti prin Gh. Banu, dar bazele stiintifice ale sanatatii publice moderne au fost puse la Cluj, de catre I. Moldovan si colaboratorii sai.
Se pot identifica domenii de preocupari dominante la fiecare din scolile de sanatate publica din principalele provincii ale Romaniei. Astfel, la Iasi – medicina rurala, demografia si epidemiologia; la Cluj – metodele cantitative, asistenta medico-sociala, importanta familiei si proiectarea reorganizarii sistemului sanitar prin Legea Sanitara si de Ocrotire Moldovan din 1930, la Timisora – demografia si medicina de familie, etc.

La Bucuresti cel mai important centru pentru invatamantul sanatatii publice si managementului sanitar din tara noastra, principalele preocupari au vizat: evaluarea starii de sanatate si a calitatii vietii legate de sanatate, analiza complexa a reproducerii umane, utilizarea de metode noi pentru masurarea si compararea mortalitatii generale si infantile, aplicarea metodelor statistice si epidemiologice in sanatatea publica, sanatatea rurala, medicina si medicul de familie, planificarea si evaluarea sanitara, promovarea sanatatii si educatia pentru sanatate, strategiile preventive de masa precum si capitolele noi ale managementului sanitar. Un loc particular l-a ocupat dupa 1992 reforma sistemului de ingrijiri de sanatate din Romania.
Specialistii din Bucuresti, incepand cu cei mai tineri, au beneficiat in perioada 1992-2002 de stagii de specializare si cursuri aprofundate in Europa si America de Nord. Putini insa dintre acestia continua sa lucreze in institutiile academice publice din tara. Atat Catedra de Sanatate Publica si Management cat si Institutul de Management al Serviciilor de Sanatate au stabilit numeroase relatii de colaborare cu scoli din tarile Europei Occidentale, Canada si SUA.
Continutul actual al programelor de formare in sanatate publica si management corespunde Cartei Uniunii Europene privind cerintele de formare ale medicilor specialisti in sanatate publica, elaborate in 1995 de UEM.

Cum sanatatea publica nu se putea dezvolta in afara societatii ea a suferit influenta curentelor ideologice din Romania anilor 1940 – 1990. Este vorba, pe de o parte de teoriile eugenice si biopolitice prezente in unele din lucrarile lui Gh. Banu si I. Moldovan si dupa 1947-1948, de influenta generala a scolii sovietice a lui Semasco in toate centrele universitare, mai ales in capitolele care priveau principiile ocrotirii sanatatii, planificarea si modelul organizarii sanitare. Este de remarcat ca nici unul din conducatorii catedrelor de sanatate publica nu s-a remarcat printr-un zel ideologic, militant, iar atunci cand s-a putut, s-au refugiat in mod fericit dupa 1948, in dezvoltarea si aplicarea componentelor de metode si tehnici – mai ales cantitative in sanatatea publica si administratia sanitara. Elementele teoretice critice sau criticabile din acest punct de vedere din lucrarile lor, nu pot umbri in nici un fel operele realizate de principalele personalitati ale scolilor medicale din Romania, evocate anterior.